Adevărul meu, adevărul tău și adevărul

M-a urmărit chestia asta cu apartenența o bună perioadă de timp.
Locul unde te naști, crești și te dezvolți. Locul unde începi să crezi că adevărurile tale contează cel mai mult.
Apoi începi să înveți, să mai crești, uneori să înveți să mai faci un pas în spate. Să tot crești…
În ochii tăi, în primul rând, asta contează. E oglinda vie a celui care ești. Poate e și singura variantă prin care afli cine ești: tu cu tine.
Am vrut să plec. După, să rămân. Am vrut să plec și să rămân…
Acum aș prefera ca prima cafea să fie însoțită de câteva fraze spuse în limba mea natală.
Locul perfect e acolo unde te simți liber și acolo unde ceea ce te înconjoară se aliniază cu cine ești. Cu toate astea, aș vrea să aud „Bună dimineața!” în limba mea natală și, de preferat, zilnic. 🙂
Principiile ți le creezi după adevărurile tale. Și, cum există adevărul meu, adevărul tău și adevărul, principiile cam îmbracă aceeași formă. Depinde cine vrei să devii când vei fi „mare”.
Dacă trăiești într-o comunitate, mică, mare, chiar nu contează, adevărurile tale se aliniază acolo, cu acei oameni cu care împarți bune și rele.
Trebuie să treacă ceva timp ca să înțelegi că „sângele apă nu se face”.
Și să mai treacă încă niște timp ca să observi că începi să preiei din obiceiurile celor care ți-au modelat viața sau au fost alături de tine. Celor care, într-un fel sau altul, au contribuit la acel mic refugiu care, pentru tine, însemna acasă.
Locul unde te simțeai protejat, iubit, încurajat.
Locul acela care, peste ani, îți va rămâne adânc întipărit în minte, în inimă și, poate, chiar în ADN.
Locul de unde au început toate poveștile tale.
Adevărul?
Dacă ai câteva pârghii morale, adevărul cred că nici nu mai contează ca semantică.
Atât timp cât nu îmi produci rău și nici eu nu îți produc ție rău, adevărul tău se poate alinia perfect cu al meu.
La afinități e mai greu.
Suntem unici, fiecare cu părticica lui.
Dar primul pas e să nu ne producem rău. Asta ar fi primul pas, creștinește vorbind, deși nu aș vrea să mut tema în altă parte.
Asta cu «iubește-ți aproapele» e mai greu…
Doar să nu ne facem rău.
Mai sunt și dintre cei care se dau cu capul de toate icoanele… și doar atât.
Deci… doar să nu ne facem rău.
Lucrurile astea ne urmăresc toată viața. Adevărurile noastre.
Mai crești, mai înveți, mai aliniezi lucruri. Uneori evoluezi, alteori poți deveni cu mult mai dogmatic.
Știți cum se spune: „mai catolic decât Papa”.
Dar cei care au o bază solidă și sunt născuți pentru a călăuzi, acolo unde poposesc sau se întorc, transformă totul.
Există și reversul, dar mă rezum doar să-l amintesc cât mai subtil și nu în definiții clare.
Adevărul tău se va alinia doar cu cei care au răbdarea să te asculte.
Cine are politețea de a asculta înainte de a contrazice poate avea și capacitatea de a înțelege lucrurile, chiar dacă nu îi aparțin.
În rest…
Totul vine de la respect.
Totul ține de respect.
Prietenii tăi, oamenii pe care îi apreciezi sau îi iubești, nu au filtre.
Singurul filtru e respectul, indiferent ce adevăruri au.
În rest putem căuta adevărul acolo unde nu există.
Uneori, orbii „văd” cu mult mai clar decât noi.
Linia e foarte subțire.
Un pas și nu mai vezi nimic.
Orgoliul, furia și frustrarea te fac să fii mai orb decât un orb.
Linia e foarte subțire.
Sunt convins că, în baza adevărului meu, pot greși.
Nimeni nu-i perfect.
Dar dacă nu îți produce rău și, mai mult, nu lupt în a-ți face rău, acel adevăr poate fi suprascris.
Dacă sunt argumente, aproape orice poate fi rescris.
Puține lucruri în viața asta nu mai pot fi „întoarse”.
Chestia asta cu principiile, adevărurile, cine sunt și unde sunt e un dans.
Cum viața însăși e un dans.
Atât timp cât nu îți calci partenerul pe picior, dansul e perfect.
Călătoria e cu mult mai importantă decât țelul în sine.
Ca și durerea.
Durerea deciziei și durerea regretului.
Două tipuri de durere.
Sufăr ca să ajung în vârful muntelui sau sufăr că aș fi putut urca acel munte.
Totul în viață e Yin și Yang.
Unele lucruri nu se scriu.
Se demonstrează.
Poți vorbi o eternitate despre adevăr. Dacă nu faci nici măcar un pas care să demonstreze că acel adevăr reflectă realitatea, vei trăi o mare minciună.
Un prim pas e, uneori, de ajuns.
Poate fi extrem de înfricoșător.
Așa e și scrisul, de exemplu.
Ce să scriu?
Cum să scriu?
Cum vor privi ceilalți?
După…
Crești.
Înveți.
Te detașezi.
Scriu pentru mine.
Învăț pentru mine.
Trăiesc pentru mine.
Nu pentru că sunt doar eu, ci pentru că, dacă eu sunt gol, nu o să pot învăța niciodată să iubesc!