M-a urmărit chestia asta cu apartenența o bună perioadă de timp.
Locul unde te naști, crești și te dezvolți. Locul unde începi să crezi că adevărurile tale contează cel mai mult.
Apoi începi să înveți, să mai crești, uneori să înveți să mai faci un pas în spate. Să tot crești…
În ochii tăi, în primul rând, asta contează. E oglinda vie a celui care ești. Poate e și singura variantă prin care afli cine ești: tu cu tine.
Am vrut să plec. După, să rămân. Am vrut să plec și să rămân…
Acum aș prefera ca prima cafea să fie însoțită de câteva fraze spuse în limba mea natală.
Locul perfect e acolo unde te simți liber și acolo unde ceea ce te înconjoară se aliniază cu cine ești. Cu toate astea, aș vrea să aud „Bună dimineața!” în limba mea natală și, de preferat, zilnic.
Principiile ți le creezi după adevărurile tale. Și, cum există adevărul meu, adevărul tău și adevărul, principiile cam îmbracă aceeași formă. Depinde cine vrei să devii când vei fi „mare”.
Dacă trăiești într-o comunitate, mică, mare, chiar nu contează, adevărurile tale se aliniază acolo, cu acei oameni cu care împarți bune și rele.
Trebuie să treacă ceva timp ca să înțelegi că „sângele apă nu se face”.
Și să mai treacă încă niște timp ca să observi că începi să preiei din obiceiurile celor care ți-au modelat viața sau au fost alături de tine. Celor care, într-un fel sau altul, au contribuit la acel mic refugiu care, pentru tine, însemna acasă.
Locul unde te simțeai protejat, iubit, încurajat.
Locul acela care, peste ani, îți va rămâne adânc întipărit în minte, în inimă și, poate, chiar în ADN.
Locul de unde au început toate poveștile tale.
Adevărul?
Dacă ai câteva pârghii morale, adevărul cred că nici nu mai contează ca semantică.
Atât timp cât nu îmi produci rău și nici eu nu îți produc ție rău, adevărul tău se poate alinia perfect cu al meu.
La afinități e mai greu.
Suntem unici, fiecare cu părticica lui.
Dar primul pas e să nu ne producem rău. Asta ar fi primul pas, creștinește vorbind, deși nu aș vrea să mut tema în altă parte.
Asta cu «iubește-ți aproapele» e mai greu…
Doar să nu ne facem rău.
Mai sunt și dintre cei care se dau cu capul de toate icoanele… și doar atât.
Deci… doar să nu ne facem rău.
Lucrurile astea ne urmăresc toată viața. Adevărurile noastre.
Mai crești, mai înveți, mai aliniezi lucruri. Uneori evoluezi, alteori poți deveni cu mult mai dogmatic.
Știți cum se spune: „mai catolic decât Papa”.
Dar cei care au o bază solidă și sunt născuți pentru a călăuzi, acolo unde poposesc sau se întorc, transformă totul.
Există și reversul, dar mă rezum doar să-l amintesc cât mai subtil și nu în definiții clare.
Adevărul tău se va alinia doar cu cei care au răbdarea să te asculte.
Cine are politețea de a asculta înainte de a contrazice poate avea și capacitatea de a înțelege lucrurile, chiar dacă nu îi aparțin.
În rest…
Totul vine de la respect.
Totul ține de respect.
Prietenii tăi, oamenii pe care îi apreciezi sau îi iubești, nu au filtre.
Singurul filtru e respectul, indiferent ce adevăruri au.
În rest putem căuta adevărul acolo unde nu există.
Uneori, orbii „văd” cu mult mai clar decât noi.
Linia e foarte subțire.
Un pas și nu mai vezi nimic.
Orgoliul, furia și frustrarea te fac să fii mai orb decât un orb.
Linia e foarte subțire.
Sunt convins că, în baza adevărului meu, pot greși.
Nimeni nu-i perfect.
Dar dacă nu îți produce rău și, mai mult, nu lupt în a-ți face rău, acel adevăr poate fi suprascris.
Dacă sunt argumente, aproape orice poate fi rescris.
Puține lucruri în viața asta nu mai pot fi „întoarse”.
Chestia asta cu principiile, adevărurile, cine sunt și unde sunt e un dans.
Cum viața însăși e un dans.
Atât timp cât nu îți calci partenerul pe picior, dansul e perfect.
Călătoria e cu mult mai importantă decât țelul în sine.
Ca și durerea.
Durerea deciziei și durerea regretului.
Două tipuri de durere.
Sufăr ca să ajung în vârful muntelui sau sufăr că aș fi putut urca acel munte.
Totul în viață e Yin și Yang.
Unele lucruri nu se scriu.
Se demonstrează.
Poți vorbi o eternitate despre adevăr. Dacă nu faci nici măcar un pas care să demonstreze că acel adevăr reflectă realitatea, vei trăi o mare minciună.
Un prim pas e, uneori, de ajuns.
Poate fi extrem de înfricoșător.
Așa e și scrisul, de exemplu.
Ce să scriu?
Cum să scriu?
Cum vor privi ceilalți?
După…
Crești.
Înveți.
Te detașezi.
Scriu pentru mine.
Învăț pentru mine.
Trăiesc pentru mine.
Nu pentru că sunt doar eu, ci pentru că, dacă eu sunt gol, nu o să pot învăța niciodată să iubesc!

The post Adevărul meu, adevărul tău și adevărul appeared first on Doar eu.

Mi-ai spus adesea, știi în șagă,
Privind la simpla amăgire,
Că nu acel ce-ți spune multe,
Găsește o cale pentru tine.
Tăcerea e un dar aparte,
Chiar mulți ar vrea să-l aibă în tolbă,
Dar firea omului nu poate,
mereu orgoliu să-și ascundă.
Ne poleim cuvinte goale,
Dar fără rosturi potrivite,
Iar pentru atunci când nu se poate,
Nu spunem ‘nu’ — nu se cuvine.
Ne războim în adevăruri,
Dar știi, așa din plictiseală,
Avem un țel nativ se pare,
Să fim și sabie și teacă.
Avem cum știi, avem de toate,
Avem chiar sfaturi potrivite,
Iar tot ce s-a făcut în lume,
Noi le știam de dinainte.
Avem așa în noi o fală,
Dar rogu-te, Tu să ne ierți,
Nu că am duce lipsă, poate,
Dar e mai bine să încerci.
Avem principii, idealuri,
Iar frici să știi noi nu avem,
Nu credem în cuvinte slabe,
Doar mai uităm cine suntem…
Iar mai așa pe amurgite,
Când viața pare că te încearcă,
Înveți și îți aduci aminte,
Cam tot ce ai uitat odată.

The post Totul și nimic appeared first on Doar eu.

Te doare când uitarea,
Așterne pagini goale,
Te doare când doi galbeni,
Dictează conștiința.

Te doare când vezi lupi,
În haine de hiene,
Din oi fără de turmă,
Au devenit coioți.

Te doare când credința,
E pusă la încercare,
Privind la farisei,
Te arde peste tot.

Cum poți uita pe cei
Care, ținuți în lanțuri,
Cu sânge au plătit,
Ca tu să poți vorbi?

Te doare când vezi șerpi,
Dar îmbrăcați în oameni,
Când ei își vând și mama,
Mă mir cum poți zâmbi.

Cam câte lacrimi ard,
Obrajii acelor mame,
Ar fi prea crud, sinistru,
Să nu ne amintim.

Ei au avut un gând,
Să strige Libertate,
Iar mulți cuvântul ăsta,
Cu sânge l-au plătit.

Te doare când cu lacrimi,
Ei au pictat icoane,
Te doare că au fost,
Ca noi, tineri, copii.

Ei au avut curajul,
Să nu mai tacă o clipă,
Cu sânge ei au scris,
Istoria intr-o zi.

Te doare când bocanci,
Ne calcă în picioare,
Acele idealuri ce înseamnă însăși viața,
Iar de-ai să taci și tu, să știi că ai murit.

The post Te doare appeared first on Doar eu.

Erai tot, când totul părea infinit,
Un tot atât de neliniar,
Încât mintea a încetat să gândească, la cum ar putea fi.
Nu putem defini tot, atunci când nu avem nimic…
Iar acel zero absolut, definit ca nimic,
Nu-l putem determina când avem totul,
Pentru că totul sau nimic dispar …
atunci când liniștea se așterne.
Un joc de copil, pare atât de elaborat, când ai totul,
încât nimic nu te poate opri din acel joc magic.
Acea întrecere nesfârșită cu timpul,
Care dispare încet încet, atunci când vrem totul.
Pentru unele lucruri sunt atât de puține cuvinte pentru a le putea descrie…
Încât acele amintiri rămân în interiorul tău, doar acolo și mereu neprețuite.
Acele amintiri care te fac să tresari indiferent de vreme,
care îți fură un zâmbet indiferent de zi …
Un altfel de tot, fără a fi o poveste, un altfel din tot ce ai cunoscut …
Pentru că acele lucruri s-au născut doar pentru tine,
ele definesc fără nici un dubiu prezentul Eu.

Acum ai face totul altfel,
dar crezi că ar mai însemna totul?
Tocmai acel efort de a face…desface tot…
O vorbă spusă cu tâlc între două ape, frântură dintr-o carte,
acolo unde unde mintea și sufletul se odihnesc,
acolo unde spunem simplu… acasă.

The post totul sau nimic… appeared first on Doar eu.

Când eram mai tânăr și, poate, puțin mai neexperimentat, nu credeam în ideea că „pentru un lucru bine făcut ai nevoie de timp”. Mi se părea că totul trebuie să se întâmple repede. Dar, cu timpul, am învățat că lucrurile care merită cu adevărat se clădesc încet. Ai nevoie de răbdare, de efort și, cel mai mult, de lucru cu tine.

Și ai nevoie de oameni. Nu ca să-ți confirme valoarea sau ideile, ci pentru că, oricât de puternici am vrea să fim, nu suntem făcuți să trecem singuri prin viață. Prezența celorlalți ne ajută să ne vedem mai clar și să ne găsim direcția.

Am realizat și că nu cred în multitasking. Nu cred că poți face bine mai multe lucruri în același timp. Fiecare om are un drum și un scop, chiar dacă îl descoperă mai devreme, mai târziu sau poate niciodată în cuvinte exacte. Scopul există — doar că avem nevoie de timp și liniște ca să-l recunoaștem.

Nu poți face o sută de lucruri în același timp și să iasă toate bine. Nu poți avea o sută de prieteni și să fii cu adevărat prezent pentru toți. Și dintr-o mie de vise, dacă ai puterea să duci măcar unul până la capăt, e un pas mare.

Lucrurile bune apar atunci când în tine există un fel de echilibru. Echilibrul nu înseamnă doar răbdare sau tăcere. Înseamnă acel moment în care simți că nu te mai apasă nimic și că poți să faci ce ai de făcut cu mintea limpede.

Asta nu înseamnă că totul e ușor. Sunt momente în care trebuie să acționezi pe loc. Trenurile pierdute chiar se pierd.

Un lucru făcut bine poartă întotdeauna amprenta celui care l-a făcut. Și rămâne în timp pentru că e sincer, nu pentru că e perfect.

Uneori ajungi în locuri spre care inima te împinge, chiar dacă mintea avea alt plan. Și totuși, nu îți pierzi drumul. Doar se modifică.

Fiecare lucru are timpul lui. Echilibrul apare atunci când mintea și sufletul ajung în același loc, în același „acum”. Ca la sărbători: important e că suntem împreună, nu cât aduce fiecare. Când începi să măsori totul, legătura se rupe.

Îți încarci energia acolo unde inima se simte acasă, nu în locurile în care mintea complică totul.

Echilibrul nu e despre a copia ce fac alții. Nu am inventat noi roata și nici nu trebuie. Important e să învățăm s-o folosim în felul nostru. E despre cine ești acum și ce poți face natural, fără să-ți spună cineva cum trebuie să fie.

„Cândva” nu duce nicăieri. Iar „atunci” rămâne o amintire unică; nu se mai repetă la fel, oricât de bine ar fi fost. Pot veni alte momente frumoase, dar diferite.

Echilibrul nu are legătură cu multitasking-ul. E despre casa ta interioară, despre locul în care te simți bine cu tine. Și când ești acolo, nimeni nu-ți poate lua acel sentiment.

Pentru că fiecare om e unic în felul lui. Și asta face lumea mai bogată.

The post Acolo unde Echilibrul a ajuns acasa. appeared first on Doar eu.

Cândva erai o mască… foarte „vie”,
Lucrată-n aur, perle, broderii și chihlimbar,
Iar cel ce te purta trebuia să știe
A-ți face jocul firesc — și poate natural.

Aveai un rang, erai înalta clasă,
Erai orice, oricând și când dorești,
Deci nu erai așa o simplă mască,
Născută și crescută din povești.

Aveai un dar — puteai crea iluzii,
Chiar multe minți ai tulburat, căci misterul e virtutea ta.
Erai o mască, dar nu o mască de hârtie,
Cine știe câți și-au spus în gând: „E masca mea.”

Puteai ascunde fața într-o clipită,
Dar ochii… e firesc, acolo ai evitat,
Aveai puterea de-a ascunde pe oricine,
Dar ochii, știi — doar ochii te-au trădat.

Sunt măști și măști, dar tu ești cea mai scumpă,
Purtată de prințese, prinți și împărați,
Iar de-aveai așa o mască,
Erai celebru, bun la toate și putred de bogat.

Acum stai obosită, pe-un colț de etajeră,
Sau poate admirată, cine știe, într-un muzeu,
Iar gură de-ai avea — sau poate viață —
Câte ai fi povestit la rândul tău…

The post O mască appeared first on Doar eu.

Cândva era “liantul” acea ființă sacră,
Care îți putea traduce, pe loc întreaga viață,
Răbdarea, știi de aur și vorbele cu tâlc,
Săpau adânc în tine fără să spui nimic.

Nu trebuiesc, prea multe cuvinte înflorite,
O vorbă spusă în șoaptă, te fac să iei aminte,
Ba chiar de e dojană, sau poate doar povață,
Prin simplitatea lor, descriu întreaga viață.

Aveau prestanță, stimă și toate îngemănate,
Într-o răbdare care puteau descrie toate,
Nimic nu e mai simplu, când totul știi conduce,
Vin toate, dar cu trudă și cu răbdare în suflet.

‘Liantul” e acela ce știe să asculte,
Iar când dreptate ai, chiar poate să te îndrume,
Ascultă în tăcere și de nu spui nimic
Citește printre rânduri și cel mai tainic gând.

Acel ce poate strânge mulțime în jurul lui,
Fără nimic promite și fără a amăgi,
Un Înger printre semeni sau poate simplu om,
Acum să-l poți descrie, cuvinte-s de prisos.

E el sau ea, sau poate ei, îți spun,
Țineau aproape oameni în spiritul străbun,
Aveau și har, carismă și poate și talent,
Ce simplă e iubirea când nimeni nu-i perfect …

Părinți, bunici … Bătrâni, când tu erai un prunc,
Aveau un spirit tânăr și suflet de copil,
Ai înălțat și zmeie, ai depănat povești,
Cu ei ai învățat copile să zâmbești.

Pe timpul ăla și sfada părea a nu fi sfadă,
Ce lume mai era atunci … îți spui acum în barbă,
Acum încărunțit, știi totul pare vis,
Dar ce-ai trăit, rămâne, în suflet neatins.

The post Liantul appeared first on Doar eu.

Știi, aș fi avut atâtea să-ți povestesc,
dar nu am avea timp de toate,
acum când s-a inventat graba, chiar nu am avea timp …
Iar timpului … pare să-i placă această fugă a noastră.
Nu mai avem timp…
lucrurile simple au devenit mult prea costisitoare…
De multe ori nu le înțelegem, sau poate ne prefacem …
Deși … definițiile lor le știm pe de rost …
Mulțumesc, Te iubesc, loialitate…
Cuvinte sacre ieri, ce astăzi par uitate,
Mereu se găsesc alții să ne povestească despre ele…
Mă rog… în felul lor distorsionat…
pentru simplu fapt că suntem contemporani cu…
“Atât s-a putut”…
Uneori e mult prea simplu să uităm,
iar uneori mult prea greu să fim iarăși noi…
Fără patimă, fără orgolii,
fără a uita cine și când ne-a ajutat…
Știi, am să-ți scriu, să simt mirosul de hârtie,
Cu mici greșeli … inevitabil mici greșeli,
Autentic, un alt cuvânt, ce pare să nu fie,
Pe placul celor care astăzi ne învață ce să vrem.
Căldură inimilor noastre, înghețate într-un fel de comedie,
Doar prin iubire, e antidotul ce poate stinge un “infern”,
Aș vrea dacă se poate, când iar va fi furtună,
Să pot uita mai des, la fel să pot ierta,
Mai lasă-mi un răgaz să pot a-mi spune ruga,
Iar Doamne de mă ierți, te rog a ne ierta.
Pentru cei care au învățat să tacă … s-a născut “dorul”,
Iar pentru cei care au învățat ce-i smerenia, s-a născut iubirea,
Prea aroganți în drumul nostru zilnic spre ambiții,
Deși credința peste tot o afișăm,
Prea antrenați acum, să ocolim “scrobiții”,
Uităm că am avut, cumva același țel …
Smerit, cuvântul care a îngenuncheat imperii,
Apare acum sporadic în note de subsol,
Uitat de cei ce ieri, credeau cu înverșunare,
E mult mai simplu astăzi a judeca ușor.
Pasaje scurte, fraze … chiar pline de emoții,
Citite ieri în cărți ce astăzi poate dor,
Ne amintim cu drag ce ieri spuneau bunicii,
Dar fără să învățăm nimic din teama lor.

The post Smerit … appeared first on Doar eu.

Perfectă e ziua ce se împarte,
Între a fi și a putea,
Iar pentru atunci când nu știi multe,
Perfect e să poți învăța.
Util să asculți acele sfaturi,
Ce par a-ți “dezlega” misterul,
Dar fără practică probabil,
Vei fi un fel de librărie.
Ascultă inima ce-ți spune,
Ea îți vorbește prin dorințe.
Aproape în tot ce se întâmplă,
Este un punct de referință.
Vei găsi o mie de motive,
Să ceri și să asculți sfaturi,
Iar după un timp,
Vei găsi încă o mie de motive să le uiți.
Te vei, construi, reconstrui,
Vei găsi aripi acolo unde te aștepți mai puțin,
Vei râde, vei plânge, vei cădea, te vei riddica,
Iar acolo unde totul are sens, vei găsi liniștea.
Vei cânta, vei dansa,
Vei fredona melodii care abia ieri le-ai auzit,
Vei dori și zgomot și liniște,
Dar echilibrul are un singur punct de reper,
el vine din interior.
Vei face o mie de lucruri,
Adunând zile, săptămâni, luni și ani,
Unele lucruri îți vor aduce cea mai mare bucurie,
Iar unele te vor antrena în cel mai mare haos,
Totul ține de tine și de felul cum te privești!
De acolo începe Eu!

The post zile, săptămâni, luni și ani appeared first on Doar eu.

Ne amăgim că suntem perfecți,
După, suntem dezamăgiți de imperfecțiunile noastre,
Căutăm formule magice pentru a găsi perfecțiunea,
Dar aflăm că cele mai vii amintiri sunt acele lucruri mici imperfecte,
Căutăm, fugim, ne rătăcim, ne regăsim,
Iar uneori chiar ne plictisim de acea repetare aproape perfectă,
Indignați că nu putem alege două răspunsuri,
Iar de cele mai multe ori uimiți de perfecțiunea înșelătoare.

Ne amăgim că suntem empatici,
Dar ne dăm seama că nu putem plânge cu toții în cor,
Pe urmă cautăm energic ce înseamnă compasiune,
Dar ne adâncim atât de tare privind la cine a dat și cine a luat,
Uitând că cele mai mici daruri, aduc cele mai mari bucurii,
Iar uneori uităm, că nu e important doar să oferi,
Dar Destinul are un mod inedit, în a descrie coincidența,
El ne învață cum să primim și ce să primim.

Ne amăgim că știm tot, dar aflăm că nu știm ce ar trebui să știm acum,
Putem auzi, dar nu avem puterea de a auzi tot,
Ne strecurăm într-o imperfecțiune perfectă,
De multe ori imaculată doar în mintea noastră,
Prea simplu a devenit atât de generos,
Încât simplu a devenit uneori o povară,
E mult mai simplu să criticăm, amăgiți de perfecțiunea noastră,
Iar acel “ai dreptate” a devenit doar o scuză obișnuită.

Fugim după prietenii sincere, ne facem mulți prieteni,
După, rușinați de alegerile noastre, ne dăm seama că sinceritatea e o delicatesă,
Deși vom întâlni oameni sinceri în călătoria noastră,
Uneori mult prea sinceri să-i ascultăm până la final,
Așa înveți ca toate au un sens, când nu te mai lupți pentru “cine are dreptate?”,
Înveți că important e să asculți, fără a mai proiecta, perfecțiuni, sau imperfecțiuni,
Când știi sigur de ce ai nevoie, nu mai contează ce alegi,
Orice ai alege, e alegerea perfectă!

The post Alegerea perfectă appeared first on Doar eu.