Liantul

Cândva era “liantul” acea ființă sacră,
Care îți putea traduce, pe loc întreaga viață,
Răbdarea, știi de aur și vorbele cu tâlc,
Săpau adânc în tine fără să spui nimic.

Nu trebuiesc, prea multe cuvinte înflorite,
O vorbă spusă în șoaptă, te fac să iei aminte,
Ba chiar de e dojană, sau poate doar povață,
Prin simplitatea lor, descriu întreaga viață.

Aveau prestanță, stimă și toate îngemănate,
Într-o răbdare care puteau descrie toate,
Nimic nu e mai simplu, când totul știi conduce,
Vin toate, dar cu trudă și cu răbdare în suflet.

‘Liantul” e acela ce știe să asculte,
Iar când dreptate ai, chiar poate să te îndrume,
Ascultă în tăcere și de nu spui nimic
Citește printre rânduri și cel mai tainic gând.

Acel ce poate strânge mulțime în jurul lui,
Fără nimic promite și fără a amăgi,
Un Înger printre semeni sau poate simplu om,
Acum să-l poți descrie, cuvinte-s de prisos.

E el sau ea, sau poate ei, îți spun,
Țineau aproape oameni în spiritul străbun,
Aveau și har, carismă și poate și talent,
Ce simplă e iubirea când nimeni nu-i perfect …

Părinți, bunici … Bătrâni, când tu erai un prunc,
Aveau un spirit tânăr și suflet de copil,
Ai înălțat și zmeie, ai depănat povești,
Cu ei ai învățat copile să zâmbești.

Pe timpul ăla și sfada părea a nu fi sfadă,
Ce lume mai era atunci … îți spui acum în barbă,
Acum încărunțit, știi totul pare vis,
Dar ce-ai trăit, rămâne, în suflet neatins.