O mască

Cândva erai o mască… foarte „vie”,
Lucrată-n aur, perle, broderii și chihlimbar,
Iar cel ce te purta trebuia să știe
A-ți face jocul firesc — și poate natural.

Aveai un rang, erai înalta clasă,
Erai orice, oricând și când dorești,
Deci nu erai așa o simplă mască,
Născută și crescută din povești.

Aveai un dar — puteai crea iluzii,
Chiar multe minți ai tulburat, căci misterul e virtutea ta.
Erai o mască, dar nu o mască de hârtie,
Cine știe câți și-au spus în gând: „E masca mea.”

Puteai ascunde fața într-o clipită,
Dar ochii… e firesc, acolo ai evitat,
Aveai puterea de-a ascunde pe oricine,
Dar ochii, știi — doar ochii te-au trădat.

Sunt măști și măști, dar tu ești cea mai scumpă,
Purtată de prințese, prinți și împărați,
Iar de-aveai așa o mască,
Erai celebru, bun la toate și putred de bogat.

Acum stai obosită, pe-un colț de etajeră,
Sau poate admirată, cine știe, într-un muzeu,
Iar gură de-ai avea — sau poate viață —
Câte ai fi povestit la rândul tău…